Dezvoltarea vorbirii copiilor – bete in roate

Dezvoltarea vorbirii copiilor

 Dezvoltarea vorbirii copiilor – bete in roate

”Un copil expus foarte mult la televizor isi pierde exercitiul comunicarii.”

Diana Vijulie, psiholog, despre cum parintii pot pune bete in roate atunci cand vine vorba despre dezvoltarea vorbirii propriilor copii.

Doi copii, doua experiente complet diferite in ceea ce priveste dezvoltarea vorbirii. Diana Vijulie, psiholog, ne povesteste cum a gestionat limbajul copiilor ei, avand in vedere ca primul a inceput sa formeze fraze inainte de un an si jumatate, iar al doilea a inceput sa vorbeasca mai tarziu, dupa 2 ani.

Avem astazi pentru voi, in campania #StamDeVorba, un articol despre diferentele intre frati cand vine vorba despre limbaj, dar si despre ce greseli facem noi, parintii, atunci cand vorbim si facem prea multe, in loc sa-i oferim loc si copilului pentru explorare, incercare, testare.

1. La ce varsta au inceput copiii tai sa vorbeasca si cum iti aduci aminte ca ti s-a parut acea varsta la momentele respective? Era prea devreme? Era deja foarte tarziu?

Copiii mei au inceput sa vorbeasca la varste foarte diferite. Ema tin minte ca a trecut de la a spune 10 cuvinte la a compune fraze in decurs de 2-3 saptamani inainte de un an si jumatate. La un an si jumatate inventa deja povesti, adica putea vorbi despre lucruri pe care si le imagina, care nu erau fizic in fata noastra.

Pe de alta parte, fratele ei a inceput sa vorbeasca mai tarziu, dupa 2 ani. Tin minte ca invatase el o strategie ca sa ii iasa propozitiile mai lungi: practic doar primul si ultimul cuvant din propozitiile pe care le spunea erau cuvinte. In rest erau doar silabe intamplatoare, puse ca sa umple spatiul. Probabil ca a contat si faptul ca sora-sa vorbea o gramada si a vrut sa tina pasul cu ea. Pe de alta parte, unul din motivele pentru care el a inceput mai tarziu, poate sa fie si faptul ca avea purtator de cuvant: sora-sa cerea in numele lui, asa ca el nu a mai avut nevoie sa foloseasca aceasta functie a comunicarii.

2. Ai simtit presiune din partea celor din jur (rude, prieteni, oameni necunoscuti de pe strada, colegi de breasla) sau chiar din partea ta, in ceea ce priveste ritmul copiilor tai de dezvoltare a vorbirii? Erai intrebata la vreunul dintre copii ”Oare cand va vorbi? De ce nu vorbeste odata? Oare e ceva in neregula cu el de nu vorbeste?”

Din fericire nu a fost cazul. Poate si pentru ca meseria mea inclina sa le transmita celorlalti ca imi dau seama daca ceva nu e in regula. Poate si pentru ca primul copil a vorbit devreme, iar la al doilea deja familia extinsa era mai relaxata. Dar stiu ca exista aceasta presiune. O vad la mamele cu care lucrez. O parte din ele mai pun din cand in cand cate o sedinta cu mine doar ca sa-si primeasca o confirmare ca e Ok copilul si ca se dezvolta corespunzator varstei.

3. Ai simtit vreodata ingrijorare in ceea ce priveste dezvoltarea vorbirii copiilor tai? Ingrijorare ca nu se intampla odata sau ca nu se intampla asa cum ai fi crezut / asa cum ai vazut la alti copii?

Nu, dar si asta poate sa fie datorita faptului ca stiam la ce semnale sa ma uit ca sa-mi evaluez copiii. La copiii mici, partea de limbaj verbal e un non-criteriu adesea.

4. Ce pasi ai facut pentru dezvoltarea vorbirii copiilor tai – ne poti oferi niste exemple pentru mamele care ne urmaresc si care ar vrea sa primeasca niste idei?

Ce am facut a fost sa gasesc un echilibru intre a vorbi cu ei si a le lasa spatiul sa vorbeasca si ei. Am inceput dialogul si comunicarea de cand erau bebelusi si gangureau: ei gangureau la mine, eu le raspundeam pe un ton similar. Asa au prins ideea de conectare prin sunete.
Apoi am vorbit cu ei, dar nu atat de mult incat ei sa nu mai aiba loc sa vorbeasca cu mine. Am incercat sa anticipez mai putin ceea ce voiau si sa le las spatiul sa ceara.

Atunci cand incep sa vorbeasca, pentru copii e important sa inteleaga care e functia limbajului. De ce vorbim? Vorbim ca sa cerem, ca ceilalti sa stie ce ne dorim. Adesea, copiii care incep sa vorbeasca mai tarziu, au parinti care ofera inainte ca cel mic sa aiba ocazia sa zica “vreau aia”. Asta a fost valabil si pentru fiul meu, pentru care cerea sora-sa.

Faptul ca le-am citit de mici cred ca a contribuit. Poeziile, ritmul, rima, si ele ii ajuta pe copii sa-si dezvolte limbajul. Si cat mai putin televizor, eventual deloc pana spre 2 ani. Motivele sunt multe, insa principalul in procesul de achizitie a limbajului este faptul ca televizorul nu invita la dialog. Un copil expus foarte mult la televizor isi pierde exercitiul comunicarii. Nu initiaza, nu scoate cuvinte, pentru ca este obisnuit doar sa primeasca. Televizorul vorbeste catre el, nu cu el. Iar ca televizorul sa vorbeasca mai tare, sa taca, sau sa vorbeasca despre altceva, e nevoie ca cel mic sa apese un buton de pe telecomanda, nu sa comunice verbal cu aparatul.

5. Te-ai comportat diferit la fiecare copil in parte din acest punct de vedere? Ai observat diferente intre copiii tai la capitolul limbajului – multa lume ar crede ca, fiind crescuti in aceeasi casa si de aceiasi parinti, se vor dezvolta oarecum in acelasi ritm, iar multi parinti descopera cu uimire ca acest lucru nu este adevarat.

M-am comportat diferit, pentru ca au avut nevoi diferite de la mine. Cum ziceam si mai devreme, ritmurile lor au fost extrem de diferite, chiar daca provin din aceeasi familie, chiar daca eu sunt aceeasi. Insa fiul meu a venit, de fapt, in alta familie decat fica-mea. El a avut o sora mai mare, ea a fost singurul copil al familiei. Toate diferentele, in plus fata de structura lor genetica, au contribuit la diferente in vorbire.

6. Cum crezi ca a fost influentat baietelul tau de faptul ca a crescut intr-o familie in care deja exista un copil, spre deosebire de fetita ta, care este prima nascuta si nu a avut alti copii pe care sa ii imite/observe cand era mica?

In primul rand faptul ca ea a fost acolo sa ceara in numele lui l-a impiedicat sa mai aiba el nevoie sa foloseasca vorbirea in acest sens. Acelasi lucru s-a intamplat si la citit, unde, mai mare fiind, a spus cu subiect si predicat ca el nu are nevoie sa invete sa citeasca, pentru ca ii citeste Ema daca are nevoie.

Un alt lucru care s-a intamplat si se intampla inca, este o competitie verbala intre ei. Vorbesc foarte mult, din dorinta de a vorbi mai mult decat celalalt. Ceea ce inseamna ca el umplea propozitiile cu silabe intamplatoare, doar sa fie mai lungi, iar apoi, cand a prins smecheria vorbirii, a exersat achizitia pana a devenit expert. Acum au 7 si 9 ani si amandoi au un limbaj foarte elaborat, un bagaj de cuvinte mare de tot si o apetenta crescuta catre comunicare 🙂

7. Te-ai gandit vreodata sa ceri ajutorul unui specialist in dezvoltarea limbajului, sau ai avut vreo varsta limita a copiilor pana la care ai decis ca vei astepta fara o programare la un logoped?

Da. Mi s-a parut ca ambii copii au avut ceva dificultati cu Pronuntia unor sunete (in speta “S”) si chiar am discutat despre asta cu o prietena buna, care e logoped. Recomandarea ei a fost sa ne orientam mai degraba catre cursuri de dictie, nefiind o problema de logopedie. Intre timp, dupa niste cursuri de drama, la Ema s-a rezolvat si acum are o dictie buna. Urmeaza si Filip sa treaca printr-un proces similar.

8. Care sunt acele lucruri care conteaza cel mai mult, care cantaresc cel mai greu, atunci cand vine vorba despre limbajul unui copil – din punctul tau de vedere?

Un parinte relaxat, care reuseste sa gaseasca un echilibru intre a vorbi si a asculta. Caci un parinte anxios va simti nevoia sa umple tot spatiul dintre el si copil cu cuvinte (si actiuni), nelasand loc de explorare, comunicare, tatonare pentru copil. Iar un parinte evitant, care lasa prea mult spatiu copilului, va invita la anxietatea copilului, care va incerca el sa umple tot spatiul relational. Iar asta se vede in toate aspectele relatiei, inclusiv in partea de vorbire. Lasati copiii sa ceara, sa se frustreze cand nu le iese, aveti rabdare cu ei si dati-le spatiu si timp de explorare.

9. Care consideri ca sunt acele greseli pe care le fac parintii, neintentionat, dar care nu ajuta deloc in dezvoltarea vorbirii celor mici si mai mult le pun bete in roate?

Cel mai des vad ca prea mult efort de parinti duce in directia opusa dorintei lor. Parintii care se tem ca nu vorbeste copilul si care se dau de trei ori peste cap pentru a-l ajuta, ajung sa puna, din toate bunele intentii, atat de multa presiune pe copil, incat acesta sa refuze sa mai scoata cuvinte.

Diana Vijulie, psiholog