Cum sa-mi ajut copilul sa vorbeasca?
#StamDeVorba cu Catalina Bucur de la sunnysideup.ro, autoarea cartii de jocuri si activitati ”Bebe, hai la joacă!”, despre experienta sa cu dezvoltarea limbajului lui Mircea, baietelul ei de 3 ani, despre acceptarea că fiecare copil este diferit si va evolua in ritmul sau, si despre cat de toxice pot fi comparatiile si etichetarile copiilor la varste fragede.
Am pornit aici, pe blogul Jucarii Vorbarete, campania #StamDeVorba, in care fix asta facem: stam de vorba cu mai multe mame din Social Media, toate creatoare de continut si fiecare cu propria sa comunitate de parinti, care ne povestesc cum a fost, in cazul lor, dezvoltarea vorbirii copiilor, cat de repede s-a intamplat, ce au facut si cum au gestionat presiunile celor din jur.
Incepem cu Catalina Bucur de la sunnysideup.ro, mama lui Mircea, un baietel care a inceput sa vorbeasca foarte, foarte devreme si foarte, foarte mult – dar care cu ocazia aceasta i-a invatat pe parintii lui o multime de lectii despre acceptare, despre rabdare si despre frumusetea din spatele diversitatii copiilor.
La ce varsta a inceput Mircea sa vorbeasca si cum iti aduci aminte ca ti s-a parut acea varsta la momentul respectiv? Era prea devreme? Era deja foarte tarziu?
Mircea a inceput sa vorbeasca foarte devreme, lucru care ne-a surprins pe toti. Pe la un an si jumatate deja spunea foarte multe cuvinte (asa, mai peltic, mai sasait, cu vocea aceea a lor adorabila de bebelusi), dar le pronunta doar prima sau primele doua silabe – cu alte cuvinte, o persoana necunoscuta nu ar fi putut sa isi dea seama ce spune, dar noi reusisem cumva sa ii intelegem ”bebeluseasca”. Undeva pe la un an si 7-8 luni a inceput sa rosteasca acele cuvinte cu totul, si inainte de doi ani a inceput sa vorbeasca in propozitii scurte. Deja dupa doi ani pur si simplu turuia, formula propozitii lungi, lega fraze si trebuia sa fim foarte atenti la ce discutam de fata cu el, pentru ca imita tot ca un reportofon. Acum, la 3 ani, vorbeste aproape ca noi – cu exceptia faptului ca inca pronunta ”L” in loc de ”R” – ba chiar a inceput sa ”prinda” mici ironii: ne ia peste picior, foloseste cuvinte cu dublu sens si face glumite simpatice cu noi. Felul in care i s-a dezvoltat vorbirea acestui pui de om a fost o mare surpriza si un deliciu de urmarit, pe parcursul lunilor.
Ai simtit presiune din partea celor din jur (rude, prieteni, oameni necunoscuti de pe strada) sau chiar din partea ta, in ceea ce priveste ritmul copilului tau de dezvoltare a vorbirii?
Va recomandam setul pentru Dezvoltarea vorbii, care include o multime de jocuri si idei utile pentru dezvoltarea vorbirii la copii.
Din pacate, intotdeauna exista o mare presiune pusa pe umerii mamelor de catre societate – si, din pacate, aceasta presiune vine de foarte multe ori din partea celor mai apropiati oameni (rude, prieteni, colegi) sau din partea altor mame (ceea ce mi se pare foarte deranjant si lipsit de empatie). In cazul nostru, noi nu am simtit presiune din partea celorlalti in ceea ce priveste dezvoltarea limbajului lui Mircea, insa bineinteles ca am simtit altfel de priviri critice si judecati emise – pentru ca cei mici se dezvolta in ritmul lor, iar unii se vor concentra poate pe vorbit, in timp ce altii pe motricitatea grosiera, unii vor iubi sa picteze, altii sa faca puzzle-uri, iar altii se vor concentra pe activitatile de motricitate fina. De exemplu, Mircea a fost intotdeauna foarte retinut in ceea ce priveste motricitatea grosiera – a inceput sa mearga la un an si o luna, nu i-a placut multa vreme sa se dea in leagane sau tobogane, nu il atrageau caruselurile, bicicletele, trotinetele, si bineinteles ca am primit o multime de ”Hai in leagan, ce te sperii asa?!”, ”Hai du-te si tu pe tobogan ca ceilalti copii, de ce nu vrei, ti-e frica? Doar fetitelor le este frica!” din partea altor parinti din parc, care il vedeau ca ezita sa se apropie de locul de joaca. Cu alte cuvinte, chiar daca nu am primit intrebari sacaitoare si critica in ceea ce priveste limbajul lui – stati linistiti, le-am primit pentru alte aspecte ale dezvoltarii sale, din partea ”binevoitorilor” din jur.
Vorbitul lui foarte precoce a venit la pachet insa cu multa presiune pentru alti parinti – una intr-atat de mare, incat de multe ori incercam din rasputeri sa evit deschiderea acestui subiect. Adeseori, cand ieseam prin parc si Mircea incepea sa vorbeasca in stilul lui turuitor cu un alt adult sau alt copil de aceeasi varsta, parintii din jurul nostru incepeau in mod nenecesar sa isi rusineze copiii mici. Stiti voi, exprimarile acelea care sunt ataaaat de toxice pentru un copil in crestere, care isi formeaza acum stima de sine si increderea: ”Ia uite, baietelul vorbeste foarte bine, tu de ce nu zici nimic?!” sau ”Uite ce bine vorbeste Mircea si e mai mic ca tine, tu esti lenes, de asta nu vrei sa vorbesti!”. Genul acesta de comparatii, etichetari si jigniri nu aduc nimic bun pentru interactiunea dintre doi copii si nu fac decat sa perpetueze educatia bazata pe recompense, pedepse si certuri pe care majoritatea dintre noi au primit-o in copilarie.
Ce pasi ai facut pentru dezvoltarea vorbirii lui Mircea – ne poti oferi niste exemple pentru mamele care ne urmaresc si care ar vrea sa primeasca niste idei?
În primul rând, aș vrea să recunosc că nu am fost genul acela de mamă care a vorbit cu bebelușul său încă de când era în burtică – nu i-am vorbit burticii, nu i-am spus poezii, nu i-am citit povești și nu i-am cântat, așa că aș vrea cu această ocazie sa ridic vinovatia de pe umerii mamelor care se blameaza pentru ca nu au avut o asemenea interactiune in sarcina. Am fost mereu foarte prinsa de munca, foarte ”workaholica”, cum se spune, am muncit pana in ultima zi inainte de pornirea contractiilor, si in iuresul taskurilor zilnice nu mai apucam sa citesc povesti si sa cant burticii mele in continua crestere – dar prin natura meseriei, cred ca Mircea a ”auzit” dinauntru incontinuu vocea mea: in sedinte, in seminarii, in discutiile cu clientii, in call-urile de pe Skype si Zoom.
Dupa ce s-a nascut, intr-adevar am vorbit cu el mereu – poate si pentru ca maternitatea m-a luat prin surprindere prin cat de greu ne-a fost in primele luni, poate si pentru ca ma simteam vinovata ca nu il pot alapta, cert este ca am inceput sa vorbesc cu el ca si cu un om mare, firesc, normal, sa ii povestesc tot ce fac, tot ce avem prin casa si fiecare pas al vietii noastre, asa cum se desfasura ea. I-am citit de mic, am interpretat o multime de personaje, m-am prostit si m-am jucat cu el pe covor, am facut ca gaina si ca purcelul, i-am spus poezii si i-am cantat sute de ”Iepuras Coconas” și ”Melc, melc, codobelc”.
Cand Mircea avea un an si un pic, am dat si peste niste resurse foarte istete de la Jucarii Vorbarete care i-au placut enorm – tin minte ca ne-am distrat mult cu Poeziile Vorbarete, cu setul lor numit Cutiuta cu Emotii Jucause, dar si cu seturile de cartonase cu Notiuni Opuse si Actiuni.
Insa as vrea sa precizez un lucru foarte important: sunt sigura ca multi alti parinti ai caror copii au inceput sa vorbeasca tarziu au facut fix aceleasi lucruri ca mine – sunt sigura ca si ei au vorbit, au cantat, s-au jucat si si-au inconjurat copiii de dialog si cuvinte. Insa ceea ce uneori ne vine greu sa acceptam este ca acesti copii au trasee diferite in viata. Au ritmuri diferite, interese diferite si, pe parcursul dezvoltarii lor, se vor concentra pe abilitati diferite. In cazul nostru, Mircea s-a concentrat pe vorbire si pe litere, cuvinte, vocabular, unde exceleaza – dar oferiti-i de exemplu un puzzle si o sa il trateze cu spatele, complet dezinteresat, in timp ce alti copii de varsta lui fac puzzle-uri si de 20-30 de piese. Mircea este innebunit dupa comunicare si ne ”loveste” zilnic cu niste cuvinte complexe, pe care nici nu stim de unde le invata – dar in ruptul capului nu ar vrea sa se catere pe ceva sau sa escaladeze vreo constructie simpatica de la locul de joaca. Si cred ca tocmai in acest lucru sta greul nostru, ca parinti: sa acceptam ca avem copii diferiti, sa pretuim aceste diferente, sa le urmarim interesele si sa fim atenti la ceea ce ei ne transmit.
Care sunt acele lucruri care conteaza cel mai mult, care cantaresc cel mai greu, atunci cand vine vorba despre limbajul unui copil – din punctul tau de vedere?
Cel mai mult conteaza prezenta si implicarea parintelui: sa fie acolo pentru copilul sau, sa ii vorbeasca, sa il expuna la cuvinte noi, la povesti, poezii si cantecele. Sa nu ii fie rusine sa comunice cu el, chiar si cand are doua saptamani si pare ca nu intelege multe din ce se intampla pe lumea asta. De asemenea, as zice ca important este si sa tinem copiii cat mai departe de ecrane, in primii doi ani de viata – sigur, nu zice nimeni sa devenim exagerati si sa refuzam ferm orice interactiune a copilului cu tehnologia, insa a ”uita” un bebelus la tableta si la telefon ca sa ne putem noi termina treaba prin casa mai repede mi se pare o miscare gresita pentru dezvoltarea limbajului acestuia.
Mi se pare important si sa acceptam ca nu, copilul nostru nu se va dezvolta in ritmul copilului vecinei, al colegei sau al prietenei celei mai bune, iar asta este in regula – nu este vina noastra si clar nu este vina copilului. Si la fel de important mi se pare sa avem obiectivitatea de a observa totusi cand ceva pare in neregula cu copilul nostru, sa recunoastem acele semnale de alarma care anunta ca ar trebui sa cautam ajutorul unui specialist – si chiar sa apelam la o persoana care ne poate ajuta (medic, logoped, psiholog) la timp, inainte sa fie foarte tarziu. Am auzit de multe cazuri de copii dusi la logoped foarte, foarte tarziu, pentru ca parintilor li se spunea mereu ”Lasati copilul in pace, va vorbi in ritmul lui” – ceea ce este adevarat, dar in acelasi timp daca ”ritmul lui” deja nu da niciun semn de activare dupa varsta de 3 ani, este de datoria noastra, a parintelui, sa ne sesizam si sa ne ajutam copilul.
Catalina Bucur de la sunnysideup.ro
